Dimineata m-a trezit ciripitul pasarelelor. E o zi minunata azi. E clad, e vara, e placut. Orasul freamata, e forfota mare, galagie, oameni peste tot. Imi place. Ador zarva asta. Ador orasul asta. Imi amintesc de plecarea la munte, cu el... doar noi doi, in pustietate. Linistea specifica locului, era apasatoare pentru mine, nu puteam sa imi aud nici macar gandurile. Paradoxal. Nu puteam sa adorm. Prea multa liniste. Nu se auzea nici un scartait de roti sau un claxon sau vreun trecator grabit injurand. Toate astea fac parte din farmecul unui oras care continua sa ma fascineze.
Ma indrept in pas usor spre casa. Si totusi mi-a placut la munte. Avea un suras copilaresc care ii lumina ochii. Mi-a povestit cu entuziasm din traznaile pe care le facea cand era copil. Apoi a tacut. Si tacerea aceea, m-ar fi deranjat, dar parea firesc sa stam unul langa altul, pe malul lacului, fara o vorba, privind in zare si tinandu-ne de mana. Acum tacerea lui ma intristeaza.
Pe strada copii se joaca sotron, pe trotuar doua fetite sar coarda, chicotind si imbrancindu-se. Ce bine era sa fi fost in locul lor... M-am oprit in fata porti sa scot cheile din geanta. Ridic privirea si vad o floare alba prinsa de ea. E de la el... iar el in continuare nu-mi spune nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu